.

Ieri am mers pe jos. Nu mult, cam o statie si jumatate de autobuz. A fost o incursiune in alta lume, plina de oameni care trec pe langa tine, care vorbesc sau iti zambesc, de magazine colorate in care poti sa intri, de mirosuri pe care incerci sa le recunosti, de sunete, altele decat claxoane si injuraturi, de fotografii pe care poti sa le faci, de lumina si de aer.

Plimbarea a debutat ca un fel de exercitiu de nostalgie. Mersul pe jos e parca dintr-un alt timp al meu. Mergeam pe jos cand nu aveam masina, cand aveam timp, cand pierdeam timpul la facultate, cand il plimbam pe gringo. Mergeam pe jos cand eram mai tanara. Nu stiu exact dupa cati pasi, oricum destul de repede, am avut insa o revelatie. Ma simteam bine. Mi-am dat seama ca sunt vie, tanara si astept vara.

Ma doare capul si mi se pare ca totul e stramb si nimic nu e usor. Nici macar sa ma ridic din pat si sa imi fac un ceai. Nu am curajul sa declar ca mai am putin si ma las de fumat. Asa, din superstitie. Deci nu m-am lasat de fumat, dar numar ca am fumat putin. Foarte putin. Am incercat sa compensez "placerea" tabagica cu mici placeri culinare, asa ca am cumparat cea mai buna paine, in limitele posibilitatilor pe care ti le ofera bucurestiul, tortellini giovanni rana, struguri albi si scumpi, somon afumat, budinca de macaroane, jumatate de pepene (mancabil, de altfel), avocado, ciocolata cu rom, nu aia romaneasca, ci una belgiana care mie mi se pare ca seamana mai mult la gust cu aia romaneasca cum era pe vremea lui ceausescu (nostalgii, deh), tarta mare cu fructe si pliculete whiskas. Si niste suc cu acid si euri. Voiam sa iau si bailey's, dar am zis ca si maine o sa fumez mai putin. Costa sa te lasi de fumat, da.

Si am mai cumparat ceva. Seminte! Am ajuns la concluzia ca, daca vrei sa te lasi de fumat, poti sa o faci, daca te apuci de seminte. Daca treci de prima faza, adica castigi in lupta cu nervii si ura pe care ti le provoaca actiunea de a sparge seminte te paste a real addiction. Una in toata puterea cuvantului, simt nevoia sa fiu redundanta. Incep sa ii inteleg si sa ii privesc cu o oarecare compasiune pe spargatorii de seminte de floarea soarelui, care isi manifesta nesimtirea pe strazi, in mijloacele de transport in comun, cinematografe, etc. Sunt dependenti de seminte. Semintele sunt ca fumatul. Nu o sa inteleg niciodata cum poti sa scuipi insa, cu dezinvoltura, coji de seminte in fata altora.

Recomand semintele gata curatate si frumos ambalate. Mancate incet, cate un miez o data. Cu rabdare si demnitate. Mda. Foarte bun ca exercitiu de rabdare. Exista si aici riscul de a te enerva, de a goli pungulita in mana si de a da pe gat cu satisfactie toate miezurile o data. Toate miezurile alea minuscule si gustoase mestecate o data. Asta inseamna insa ca au castigat ele, asa ca satisfactia se poate transforma in frustrare.

Ma doare capul si trebuie sa ma trezesc devreme. Nu stiu de unde mitul asta ca daca te lasi te fumat, mananci mai mult. Nu mi-e foame.Ca si mitul ca daca adormi la un film, spectacol, etc ai adormit pentru ca era plictisitor. Am vazut eu un film documentar (si nu numai) despre chestia asta si nu e chiar asa. Eu, din pacate, nu am adormit niciodata nici la spectacole, nici la film, nici in fotoliu. Desi imi doresc asta. Cat imi doresc de exemplu sa adorm acum pe laptop cu degetele pe tastatura...

Ma doare capul si vreau sa ma gandesc la o tara unde poti sa traiesti linistit si decent. Si nu prea gasesc. Cel putin nu in europa.

pasi

E comod pentru ca e aproape, dar mie nu imi place sa ne ducem acolo. Parcam cat mai aproape de intrare, cobor din masina si intotdeauna eu o iau inaintea lui, cu pasi mici, dar repezi. Nu imi plac parcarile subterane. Si intotdeauna merg repede cand incerc sa ma relaxez. Sau cand nu ma simt bine. Fac 5 pasi apoi ma opresc si il astept. Lui nu ii place sa mearga repede.

Intram. Pe hol e frig, iar aerul e viciat. E un aer greu cu mirosuri tari si intepatoare care imi provoaca o usoara senzatie de greata. As avea nevoie de un orbit ca sa scap de gustul ala amar pe care il simt dintr-odata in gura. Ma gandesc la o tigara, dar nu sunt tentata sa fumez. Deloc. Vreau doar sa urc mai repede, desi corpul meu parca se impotriveste si devine tot mai greu. Mintea parca mi s-a blocat. Incerc sa gasesc si sa ma agat de un gand, dar nu dau decat de un mare gol dezolant. Ma simt toropita, molesita. Fantanile arteziene parca sunt si ele vlaguite si zgomotul lor intermitent e frustrant si obositor.

Nu sunt singura. Cum pot sa uit chestia asta? Ma intorc cu fata catre el si ii intind mana. As vrea sa ma ia in brate. Sa inchid ochii si sa dorm in bratele lui pana plecam de-acolo. Nu ii spun. Ridic capul si ma uit in sus. Nu imi place cupola asta care imi evoca comunismul. Nici bodyguarzii plictisiti, care se uita parca la mine, nu imi plac. De fapt nu se uita la mine. Nu se uita la nimeni. Am mai invins un etaj. Aceleasi magazine, aceeasi marfa, aceleasi preturi. Aceeasi lume. De multe ori am avut impresia ca majoritatea celor pe care ii vad prin mall sunt platiti ca sa se plimbe pe-acolo. Mall-ari, part-time. Platiti sau nu, ei sunt mereu acolo.

Pusti cu priviri incolore, cu ganduri si sentimente clonate, cupluri cu miscari mecanice de indragostiti, cate doua fete aranjate de mall, depasite de importanta propriilor persoane, parinti obositi care isi duc fara prea mult chef odraselele la Mc, manelisti cu uitaturi atotcuprinzatoare si haina trei sferturi de piele neagra, grupuri vesele care isi dau coate si rad tare, din orice sau aiurea si, uneori, cate una pe tocuri, cu o fasie de material pe post de fusta care subliniaza punctul de vedere. Si anume punctul de vedere din care poti sa vezi ca poarta tanga rosii. Zambim amandoi si ne uitam in alta parte. E oricum un contrapunct.

Am ajuns la ultimul etaj. Lumea mananca. Sau priveste. Sau amandoua. Putini orbesc. Filmul care incepe cel mai repede. Da, asta e filmul pe care vreau sa il vad acum. Luam biletele la film, imi iau un mcflurry, el isi ia o placinta, desi nu are chef de ea si ne asezam la o masa. E bine sa stai jos. Mesele sunt ocupate si lumea e concentrata asupra aripioarelor picante si a cartofilor prajiti. Cu ketch-up. Nu am inteles de ce nu se mai face flurry cu gust de visine. Privesc. De ce au toti acceasi privire goala? Oare si privirea mea e la fel? Casc. A plictiseala si a vanitas, vanitatum. Iau o lingurita de flurry. Imi place, dar e ceva straniu. Gustul pe care mi-l transmit papilele mele gustative parca nu imi apartine. Nici mana cu care duc lingurita catre gura parca nu imi apartine. Sunt departe...de fapt unde sunt?

Ma concentrez si il intreb cum e placinta. The usual shit, imi zice. Ia o inghititura, se stramba si imi zambeste. Ii zambesc si eu din ochi si imi las privirea sa alunece printre zgomote si culori. Ma inviorez o secunda si fac o remarca rautacioasa la adresa unei siluete feminine. Si ce are? Ii place sa ma sacaie cu raspunsul asta in doi peri. Privesc. Admir lenes. Zambesc fara sa ii mai dau explicatii. Il contaminez repede si incepe si el sa priveasca. Numai ca el face comentarii cu voce tare. Ti-e somn? ma intreaba putin ingrijorat. S-ar putea sa am tensiunea mai mica. O sa intram mai devreme si o sa luam floricele. Ma duc o secunda...Bine, bine zic, desi nu imi place sa raman singura acum.

N-au trecut decat cateva secunde, dar parca ar fi trecut ore. Ma uit cu incapatanare in directia in care a disparut. Aproape ca ma mir cand ma vad in mana cu o hartie mica si urata si o punga de popcorn. Cand am scos din portofel banii si am cerut floricele? Ca si cum nu eu, ci altcineva ar fi facut asta... In ce vis sunt? Gust floricelele si incerc sa reiau contactul cu timpul si cu realitatea. Au un gust cunoscut. Foarte sarat. A venit. Hai! Intram in sala, ne asezam. Sunt in sfarsit aproape de el. Mirosul lui atat de familiar ma linisteste.Vreau mai aproape. Esti departe, ii soptesc. Ma apropii cat pot de mult de el si buzele mele le ating pe ale lui, usor, parca nehotarate. Apoi mai apasat si mai sigur. E real. Suntem amandoi reali. E bine.

.

Traim printre oameni si asta ne omoara mai repede. Pe masura ce inaintez in/prin ani si acumulez experienta legata de oameni in general si de spatiul in care traiesc, in particular, realizez cat de toxica este epoca in care m-am nascut. Nu vreau sa fac vreo afirmatie de genul oamenii erau mai buni inainte. Nu. Suntem rai, cruzi, violenti, perversi, nebuni, invidiosi de cand ne stim. Oamenii sunt si asa. Dintotdeauna. Suntem plini de depresii, psihoze, frici, insomnii, schizofrenii, uri care ne macina vietile. Ne imbolnavim usor. Si putem muri oricand.

Ne place sa spunem insa ca am evoluat. Ca acum suntem mai destepti. Pentru ca Einstein a enuntat teoria relativitatii, pentru ca am ajuns pe Luna, pentru ca putem folosi acronimul ADN, pentru ca avem televiziune, internet, roboti, celulare, sateliti si pe Obama presedinte al Statelor Unite. Bomba atomica e si ea o dovada a inteligentei umane. Din pacate. Dar asta e o alta discutie.

Suntem mai destepti, zicem noi, pentru ca s-a inventat psihanaliza, pentru ca exista psihologi, psihiatri care ne dau sfaturi sau Prozac. Pentru ca citim ziare si urmarim emisiuni tv, asa ca, atunci cand colegei de la serviciu i se face rau si nu mai poate respira de parca ar avea o ghera in gat, stim ca are un atac de panica. Ca o sa se duca la doctor si doctorul o sa ii dea probabil Xanax. Si ca ar trebui sa faca cateva sedinte de psihoterapie. Stim ca vecinul de la 1 sufera de o tulburare de comportament. Pentru ca isi bate destul de des nevasta. Si este dependent de alcool, ceea ce nu ne mira, pentru ca multi (romani) sunt.

Pretindem ca suntem civilizati, ca nebunii pot fi vindecati, ca raii pot fi educati. Ca cei buni sunt mai multi decat cei raii si ca raii isi primesc pedeapsa.

Civilizatia face insa ca un criminal, capabil sa ia viata unui om cu seninatate si fara sa clipeasca, sa nu fie omorat la randu-i, ci inchis. Avind posibilitatea ca peste ceva ani sa iasa din inchisoare si sa isi vada linistit de viata. Sau sa mai omoare.

Cu toate ca ne uitam la discovery si nu ne vine sa credem nivelul la care au ajuns stiinta si medicina, cu toate ca se fac operatii pe creier si se descopera tratamente pentru boli considerate fara leac pana nu demult, nimeni nu a inventat nici un medicament impotriva violentei si cruzimii umane.

Suntem in continuare rai, cruzi. Bestii. Traim intr-un fel de ev mediu tehnologizat si pervers, tocmai pentru ca se pretinde civilizat.

El, baiatul rau, nu mai coboara de pe cal, ci din bmw, nu isi mai cauta dusmanii sa ii bata ca sa faca muschi, ci se duce sa traga de fiare la sala, nu mai pierde timpul sa isi caute tovarasii de fapte prin colturi de carciuma, ci le da un telefon si ii aduna rapid, nu mai bea vin rosu, ci whisky din sticle cu etichete frumoase. Dar baga cutitul in ala care l-a enervat cu aceeasi usurinta, sete si salbaticie ca o bruta din evul mediu. Fara sa ii pese de vreo lege umana sau de vreun dumnezeu.

Societatea noastra civilizata face ca bestia, daca este gasita, sa nu mai fie spanzurata, ci bagata la puscarie. In urma unui proces. Asta inseamna civilizatie. Forma asta de civilizatie pare a fi de partea railor. Si atunci iti pui speranta ca cei care se ocupa de aia rai sa fie de partea noastra. Adica cei care fac legile, politia, judecatorii...Dar, cu cat te gandesti mai mult la asta, si cu cat vezi mai multe pe tema asta, cu atat te apuca frica.

Ladies and gentlemen, fuck the civilised society.

Am visat mult si aiurea. Am visat ca am primit un telefon de la matusa mea preferata.
Care imi lipseste mult.

- Vino pe la mine!
- Cand ai inviat? De ce nu m-ai anuntat mai devreme?
- De cateva zile, dar am vrut sa pregatesc casa.
- Deci ai inviat! Cum?
- Am inviat si gata. Te astept.

Am luat masina si m-am dus acasa la ea. Nu mai fusesem niciodata, dar stiam sa ajung. O casa mare cu curte, undeva prin Titan, pe o strada lata, cu copaci desi printre care se ascundeau alte cateva case. Langa casa ei, in dreapta, se vedeau 2 pari din lemn putin mai inalti decat un bloc cu 4 etaje, care, impreuna cu 2 bare orizontale tot din lemn sustineau o constructie bizara, ce servea pentru un leagan mare si frumos prins cu doua noduri groase de ultima bara de sus. Si pentru o plasma imensa legata si ea bine cu niste franghii! Nu avea nici gard, nici poarta. N-am rezistat si m-am asezat in leagan. Mi-am facut vant. Divin. Abia atunci mi-am dat seama ca era o zi de vara. In amurg.

- Pentru tine l-am facut!
In prag, cu parul ei blond prins intr-un coc lejer, cu pantaloni pana la genunchi si un tricou galben, imi zambea cu toti dintii albi si frumos aliniati matusa-mea. Am sarit din leagan si m-am dus la ea. Am luat-o in brate si am simtit corpul ei subtire si cald.
- Cum ai reusit?
Nu eram foarte emotionata. Mai mult surprinsa.
- E mai complicat. Vino sa iti arat casuta. Si pupa-ma inainte!

Bucataria era lunga, cu tavanul destul de jos. In spate erau doua glasvanduri larg deschise catre gradina ce parea nesfirsita si din care se vedeau cateva tufisuri de trandafir, pe langa o alee ingusta cu dale de piatra.

Nu am apucat sa ies in gradina, pentru ca m-am trezit. De sete. Am adormit la loc si pana dimineata am visat masini, intreceri cu masini si exercitii de mers cu masina pe trotuar. Pretty rude.

Chirurgia plastica, atunci cand nu este intr-adevar necesara din punct de vedere medical, mi se pare unul dintre cele mai ingrozitoare moduri prin care femeile, in general mai mult decat barbatii, se chinuie si isi mutileaza corpul, il expun la tot felul de riscuri, fara sa castige in schimb prea multe. Sunt cazuri si cazuri, e adevarat.

Pe de-o parte e bine ca traim intr-o epoca in care poti sa iti corectezi un defect fizic si sa scapi de vreun complex care nu te lasa sa traiesti, cu ajutorul unei operatii relativ simple, ale carei costuri le poti acoperi cu un mic efort. Nu vreau sa vorbesc de cazurile in care dupa ce ca ai suferit si ai platit, ajungi la concluzia ca, din vina ta sau a doctorului, mai bine nu faceai nici un fel de operatie estetica si ca aratai mai bine inainte de ea.

Pe de alta parte insa, din ce in ce mai multa recurge la chirurgie estetica, chiar si atunci cand nu este cazul. In loc sa te duci la psiholog, mai bine strangi bani si te duci la plastician. Ni se impun canoane de frumusete fizica la care ti se pare ca poti ajunge cu ajutorul chirurgiei plastice. Ni se imprima ca trebuie sa fim frumosi, numai intr-un anumit fel si stil, ca sa avem succes. Imi sar in ochi, nu numai la televizor ci si pe strada, din ce in ce mai multi sani siliconati, din ce in ce mai des, coapse si fese trecute prin cel putin o liposuctie, pleoape ridicate, buze supradimensionate, barbii si nasuri retusate. Ma simt putin depasita de timpurile pe care le traiesc si ma intreb daca nu e cazul sa ma updatez. Cel putin la nivel ideatic. A devenit atat de normal sa apelezi la chirurgia estetica, incat intr-un viitor nu foarte indepartat prevad o societate in care operatiile o sa devina un must social. Asa cum te speli, te epilezi sau iti faci manichiura. Iar femeile “naturale” o sa fie niste specimene din in ce mai rare. Unele alegind sa ramina naturale din convingere, iar restul obligate la starea asta din motive strict financiare.

Dintotdeauna am fost sensibila la variatiile imaginii corporale impusa de societate. Fara sa vrei, societatea te viruseaza. M-am surprins, nu doar o data, visind sau declarind in fata altora ca, daca as avea bani, mi-as face cateva operatii estetice. Stiu totusi ca, daca as fi intr-adevar in pozitia financiara de a-mi face toate operatiile estetice imaginate, nu as face nici macar una. Nu pentru ca mi-as incalca vreo convingere sau vreun principiu etic, cu toate ca am si din astea, ci pentru ca mi-e frica de taieturi, ace, cutite, anestezii, aspiratoare chirurgicale si dureri. Si de doctorii romani si, in general de sistemul medical romanesc, recunosc. Sunt (destul de) nebuna, dar nu indeajuns de curajoasa.

Nebunia femeilor tinere care recurg la chirurgia estetica este insa calitativ diferita de nebunia femeilor batrane pentru care liftingul ajunge la fel de normal ca luatul unei aspirine. E urat sa imbatranesti. Si trist. Mai ales pentru femeile care si-au pus la baza existentei obligatia de a arata bine. Pentru femeile care au castigat bani pentru ca au aratat bine. Care trebuie sa lase locul celor care vin, mai tinere, deci mai frumoase. Ti-e greu sa accepti ca si Eva Mendes o sa imbatraneasca. Ma intreb cat de greu ii este ei sa accepte lucrul asta.
Dar mai trist decat orice este sa vezi o femeie de 65 de ani chinuindu-si corpul sa para mai tanar. Sa para, nu sa fie. Am subliniat, pentru ca, in definitiv, mai mult de atat nu poate sa faca nici cel mai tare si mai talentat chirurg plastician din lume. Un lifting care te face sa arati cu 6 ani sau cu 16 ani mai tanar nu iti da viata pe rewind ca sa mai traiesti tu o data aia 6 ani sau 16 a caror trecere zici ca ai anulat-o. Imbatranesti si, oricat de bine arati, corpul tau, amintirile si sufletul tau stiu exact cati ani ai. E pathetic, nu patetic, sa ai 65 de ani si sa vrei sa arati si sa te comporti ca una cu 25 de ani mai tanara. Sa iti tragi pielea si odata cu ea gura pana la urechi si sa te transformi intr-un clovn a carui fata sta sa plezneasca. Sa iti renegi orice fel de rid sau cuta a chipului si sa le faci sa dispara ca si cum ti-ai netezi fata cu fierul de calcat. Sa ceri sa fii transformata intr-un monstru “intinerit” cu zambet hidos. Mi se pare ingrozitor.

remains of yesterday

Just a (Sunday) state of mind