.

Clepsidra ta nu e cu nimic diferita de a celorlalti. Poate cateva fire de nisip in minus sau poate cateva in plus. Cand esti tanar ti se pare ca nisipul tau curge altfel. Nisipul curge insa la fel. Mai devreme sau mai tarziu afli ca si tu, asemenea celorlalti, nu ai dreptul decat la o singura clepsidra.

Sunt zile cand nimeni nu te poate apara. Esti condamnat la a avea constiinta propriei clepsidre. A vitezei cu care se scurge nisipul care a mai ramas.Azi iti vezi atat de clar clepsidra. Pentru o secunda sufletul iti ingheata. Ti se pare ca esti deja mort.

Ridici capul si te uiti in soare.In masina e cald, dar simti nevoia sa dai si mai multa caldura.Cauti la radio un refren fredonabil, iei o gura de cafea cu lapte si te gandesti ca in seara asta o sa iti vezi iubitul. Sunt inca vie.

Inca o zi de noiembrie. Nici rece, nici calda. Nehotarata. Cu picaturi indecise de ploaie. Pe trecerea de pietoni o mama trecuta de prima tinerete trage dupa ea doi copii de gradinita infofoliti in hainute colorate. Intoarce capul catre parbriz si ma priveste zambind. Se pare ca azi inspir simpatie. Nu ma pot bucura de zambetul ei.

Se moare prea usor. Se traieste prea greu.

.

Incerc sa ma mint ca nu imi este dor de el. Mi-am impus sa nu il vad, macar pentru cateva zile, ca sa imi pot masura gradul de suportabilitate a absentei lui. E un exercitiu de mentinere a echilibrului intern. Am trait prea multe iubiri abstracte, mai mult imaginate decat intamplate. Senzatia ca persoana iubita chiar este langa mine ma ameteste. El este atat de concret si imi schimba atat de natural obiceiurile si dorintele incat mi se face frica. Nu vreau sa devin dependenta.

Dragostea chiar se intampla. Timpul curge altfel. Mangai, sarut, simt. Este. Suntem. Am indoieli asupra capacitatii mele de a suporta fericirea.Iubitul meu e frumos si tandru, iar eu nu fac decat sa caut modalitatile cele mai eficiente de a-l chinui mai bine. Nu stiu sa iubesc ca o femeie. Iubesc egoist, asemenea unui copil rasfatat si rautacios. Un mic dictator care nu accepta ganduri, dorinte, vise sau cuvinte legate, chiar si inconstient, de vreo alta femeie. Ma obsedeaza sarutul lui cast pe fruntea mea. Ingrijorator de inocent. Ma indoiesc de resursele mele de seductie si erotism. M-am indragostit, asa ca va trebui sa ne despartim.

.

E sambata. Am mintea naclaita. Gandesc cu sincope. Nici macar nu sunt obosita. Intotdeauna cand nu gasesc explicatii la incapacitatea creierului meu de a functiona decent ma apuca frica. Ma gandesc la boli fara nume, ascunse si latente care imi macina treptat creierii pana la anihilarea completa a ratiunii.

Lumea se misca lenesa si plictisita. Incerc sa ma concentrez la condus. Strada ingusta pe care am intrat ma solicita mai mult decat as vrea in momentul asta. Un barbat in jur de 45 de ani, tragand dupa el o fetitza de 4-5 ani trece foarte aproape de masina, stergand cu pantalonii portiera de pe partea mea. As putea sa bag mana in foc ca e zugrav. Are maini mari, noduroase si jupuite. E foarte probabil sa fie tatal fetitei, cu toate ca nu reusesc sa surprind nici un fel de semn de afectiune paterna. Fetita are parul saten, ochi mari si pantaloni scurti rosii. Pare cel mai cuminte copil.

In mana stanga barbatul tine lejer intre degete o sticla de vodka plina pe jumatate si un pahar transparent de plastic. Lichidul din sticla pare a fi ceai, dupa culoare si densitate. Se opreste si umple paharul de plastic, apoi se apleaca cu el catre fetitza si i-l tine la gura pana cand copilul ia doua inghitituri mici. Ma intreb retoric cine o fi pus ceaiul in sticla aia de vodka, pe care ma irita sa o vad atat aproape de fatza unui copil. Unul dintre parinti, cu siguranta. Incerc sa mi-o imaginez pe mama fetitzei.

Reusesc sa gasesc un loc de parcare. In fatza unui coafor cochet cu decoratii argintii doua fete stau de vorba. Sunt imbracate comod cu pantaloni trei sferturi si tricouri. Una dintre ele insa are pe cap, infipt bine intr-un coc, un voal de mireasa. E destul de comica, imbracata in pantaloni, cu adidasi si cu voalul ala elegant ce ii ajunge pana la umeri. Imi vine sa zambesc, dar nu o fac. Fata cu voal pare stresata. Extrem de stresata. Sunt sigura ca in momentul nimic nu i se pare funny. Incerc sa ma pun in pielea ei si timp de cateva secunde si simt apasarea acelei sambete de august in care trebuie sa se marite. Ies din pielea ei, dar ziua ramane in continuare incomoda. E sambata si eu vreau week-end.

.

Sunt blocata in dupa-amiaza asta claustrofobica a carei iesire parca nu o vad. Ma intreb terapeutic in ce loc as vrea sa fiu si imi dau seama ca nu vreau decat o chestie, sa fiu in afara labirintului meu de ganduri. Si vise.

De cateva nopti imi populez visele cu personaje ciudate, construite pe un fel de principiu sintetic, prin care trasaturile a doua persoane cunoscute din viata reala se combina, generand o singura persoana. Nu e o senzatie prea placuta. La lumina diminetii ma simt ca un psihopat care isi omoara prietenii.

In rest, pofta nebuna de citit, ca in tinereti, cu toate ca Updike nu e intotdeauna usor de digerat, vise nebune si o lene fara sentimente de vina, greu de administrat.

.

„In ce vis suntem?” Imi sopteste intrebarea la ureche si isi lasa mana sa lunece pe spatele meu. E a doua oara cand umplem cada cu apa fierbinte si stam lipiti, cu dorintele intinse la maxim, amortite intr-un timp paralel umplut doar de corpurile noastre care se ating si incep sa se confunde. Ma gandesc ca trebuie sa ne spalam si nerabdarea de a termina baia ma ameteste. Excitatia ma face sa tremur. Imi vine sa il musc de ureche si sa ii zgarii spatele cu unghiile, sa il sarut pana la epuizare. Sa il chinui, cersindu-i atingerea, si sa ma conving ca pot sa ii fac ce vreau, ca imi apartine. Ma stapanesc. Am gura uscata. Acum o sa il spal pe cap cu maini nelinistite, exasperate de trupul lui frumos si cuminte. Ii place sa imi starneasca simturile si sa ma priveasca asteptand ca un animal infometat. Ochii lui negri sunt acum tandri, ca intotdeauna, dar stralucesc aproape imperceptibil cu un fel de ironie nevinovata.

.

Pe L. o cunosc de 11 ani. Ma gandesc cat de mult m-am schimbat eu in anii astia si cat de putin ea. Si cat de pozitiv este in cazul ei faptul ca nu s-a schimbat.

Am admirat-o dintotdeauna pe L, poate uneori cu invidie. Ma inhiba. Stia prea multe, explica prea bine, gandea, crea, traia, facuse prea multe in acelasi numar de ani pe care ii adunasem si eu in buletin. Iar echilibrul ei emotional stabil, imuabil, rezistent la orice fel de agent extern ma complexa. Ma simteam atat de stramba langa ea.

Am crescut si am continuat sa o admir. Cu mai putina invidie si mai multa afectiune. Nu ai cum sa faci altfel daca o cunosti. Multitudinea dorintelor si aspiratiilor ei, tratate intotdeauna cu maxima seriozitate continua sa ma fascineze.

L. a facut antropologie, si-a dat doctoratul in lingvistica, iar acum e in primul an la medicina. S-a adaptat la italia fara sa incerce sa isi uite originile. A scris poezii in italiana despre sentimentul de a trai in doua limbi si le-a scris bine.

Tot ce face ea iese bine. M-am intrebat intotdeauna care sunt resursele ei secrete, de unde ii vin energiile care o ajuta sa isi duca la capat proiectele. L. are in jur 1, 60 si nu cantareste mai mult de 47 de kg. Se apropie decisa de 30 de ani. O blonda cu piele palida, cu trup subtire, membre fragile si muschi fin conturati. Un corp delicat de femeie si o minte sistematica de barbat, intr-un om animat de o vointa disciplinata, de fier.

Nu stie sa renunte. Nu o sa renunte niciodata la nici una dintre dorintele care i-au incins vreodata axonii. E capabila sa isi modeleze ideile, emotiile, senzatiile. Sa puna mana pe viata si sa o chinuie pana ia forma imaginata de ea. E puternica pentru ca viata nu reuseste sa o oboseasca, ci sa o provoace.

miez de noapte

Sau cum poate innebuni un motan din cauza unui fluture.