.

Prietenii ma privesc fascinati cand le spun ca m-am indragostit. Ca si cum as vorbi despre ceva minunat, ireal insa sau extra-terestru. Majoritatea dintre ei au relatii stabile de ani buni, unii au copii, altii ii planifica. Nu mai avem 20 de ani, iar indragosteala s-a dus de mult. Fetele ofteaza si ma pun sa le povestesc detaliat fiecare senzatie, gest, replica, sms, ca sa exclame din cand in cand pierdute “Vai, ce frumos!” “Oh, asa e la inceput!”.

Baietii, cu toate ca sunt la fel de fascinati, simuleaza neincrederea si isi mascheaza vulnerabilitatea cu glume. Mai mult sau mai putin adevarate. “Voi, femeile, nu mai sunteti in stare sa va indragostiti dupa ce treceti de 24 de ani”, imi zice un prieten. Apoi isi argumenteaza nemilos afirmatia.

Gandul ca nu m-as mai putea indragosti ma intristeaza. Indragostitul e ca o cura de viata in roz.Si nu se compara cu nimic altceva. Ma gandesc ca ar trebui sa profitam la maxim de minunatiile efemere ale inceputurilor. Eventual sa avem dreptul la un concediu special. Concediu de indragostit. In care sa te lasi rasfatat in cel mai egoist mod de iubit, dar si de propriile trairi si ganduri al caror roz flagrant iti da peste cap tot sistemul filozofic.

.

Totul devine secundar si placut. Strada pe care mergem, lumea pe langa care trecem, groapa in care eu am calcat, oboseala din genunchi,orasul, foamea, timpul...Suntem noi doi tinandu-ne de mana. Noi doi razand aiurea, noi doi sarutandu-ne, noi doi protagonisti in filmul nostru fara regizor...Dio, come mi piacerebbe guardarci.

Cursorul ii mangaie incet, asa cum l-ar mangaia mainile mele, fiecare centimetru al fetei, apoi pe rand, ritualic, buzele, ochii, sprancenele, nasul, barbia, apoi din nou fiecare milimetru, fiecare pixel al fiintei lui, de parca miscarea mouse-ului pe fotografia lui ar avea puterea magica de ma satura de el si de a-l insufleti. Inchid ochii si degetele mele simt caldura pielii lui...Iar el stie ca il mangai...

Sunt atat de subjugata de fiinta lui incat in seara asta nu imi doresc altceva decat sa il contemplu in nestire, fara stirea lui, incercind sa ma familiarizez cu armonia atat de masculina si naturaletea trasaturilor lui care pentru mine ating perfectiunea. Daca ar fi acum langa mine in carne si oase si as sti ca privirea lui e doar pentru mine, tot ce as vrea sa fac ar fi sa scap cu demnitate de sub puterea ochilor lui negri.


Mi-e dor. Nu am putut sa ma bucur de ziua petrecuta impreuna inainte de plecarea lui, terorizata fiind de gravitatea dorului al carui potential de a se mari il banuiam cu multa luciditate. Da. Dorul s-a dezvoltat conform propriilor preziceri. Nici optimiste, nici pesimiste. Ci doar ingrozitor de realiste.


Noutatea sentimentelor si a senzatiilor ma consuma. Da.I ve never felt this way before...Da. Nu imi mai vine sa rad de nici un vers din cantecele de dragoste, pe care le validez empiric ca adevarate. Da. Sunt in stare sa ma declar indragostita, cu voce tare, cu cel mai natural, dar si cel mai serios ton al meu.

Cred ca am gasit barbatul pentru care as putea sa merg pe tocuri o viata intreaga.

.

Ravasita. Cuvantul la ordinea zilei. Sunt sarutata, mangaiata, dorita si mistuita de tot felul de dorinte si pofte in a caror existenta nici macar nu credeam. De fapt nu credeam ca mi se pot intampla mie. Nu credeam ca el mi se poate intampla mie. Corpul meu se pregateste, chinuit pana la epuizare de furtuni de hormoni si nerabdari, pentru el. Devine mai suplu, mai ferm, mai dulce. Devine al lui.

Parcurg cu mana mea traseul degetelor lui rabdatoare pe gatul meu si apoi pe barbie indoindu-ma de existenta reala a corpului lui alintandu-l pe al meu. Ritmul inimii insa o ia razna, aducandu-si aminte atat de precis de mainile si buzele lui, iar tensiunea cauzata de absenta, atat de absurda parca, lui langa mine mi se strange in tample.

Cat de greu si de inutil mi se pare sa gandesti. In cap mi se amesteca versuri si muzici...i think i need you baby....dona flor, dona flor...feel like...Cat adevar imi da vocea arethei...yes, he makes me feel like a natural woman.
For the very first time in my life. Sincer, i m quite scared.

.

Dorm bine de cateva zile. Ma trezesc bine. Ma simt destul de bine. E o perioada in care as avea energie sa fac chestii serioase. Prea multe idei, planuri, posibilitati, dorinte de care nu se alege nimic pentru ca nu pot sa aleg. Asta a fost tragedia vietii mele: incapacitatea de a alege si de a ma impaca cu alegerile mele.

.

Stationez la doua tigari pe zi. Nu mi-e usor. Nu stiu exact cum si cand am fixat limita asta de 2 tigari pe zi, dar sunt constienta ca incepe sa semene a psihoza. Primul meu gand de dimineata e sa imi planific ziua si stresurile zilnice astfel incat sa nu depasesc cumva cele 2 tigari. Nu e un gand prea lejer. Ar trebui sa fiu calma, sa nu ma grabesc si sa nu raspund la violenta in trafic, sa nu ma intristez, sa nu cad in nostalgii aparent nevinovate, sa nu ma intalnesc cu persoane care ma irita, sa nu ma agit, sa nu stau la cozi, sa nu flirtez, sa imi controlez adrenalina, sa nu obosesc, sa nu ma doara capul, sa ma pensionez.... Apoi ma gandesc la tine si la cum am fuma impreuna si cum s-ar duce dracului orice fel de plan...

Nici macar nu ti-am zis ca incerc sa ma las de fumat. Ai fi ras daca ai fi aflat ca cea de a doua tigara din ratia zilnica de ieri a fost planificata dupa terminarea convorbirii noastre telefonice. Deoarece stiam ca, dupa ce o sa te aud, o sa simt imediat nevoia unei tigari. Mai mult. Stiam ca dupa ce o sa fumez a doua tigara, o sa imi vina sa o fumez si pe-a treia. Stiam ca un anumit cuvant din discutie, o fraza sau un ton propriu tie si atat de drag mie o sa se insinueze atat de firesc printre ganduri si o sa imi tulbure, poate doar pe termen scurt, claritatea si siguranta afectiva. Ma intreb daca ai auzit ceva din tot ce nu ti-am spus.

.

In bucuresti, dar cu mintea prin alte locuri. Am inotat prin multimea de carucioare furioase si oameni fara feţe, calma, atenta sa nu pierd nimic din filmul care mi se derula netulburat in minte. Plaja, umbra, inghetata de menta, zgomot de val, inghetata de pepene galben, apus, nari frematind de albastru...

Paream sa fiu acolo, in chinurile supermarketului, printre oameni cu ochi infometati, lacomi sau doar curiosi, toti cuprinsi insa de aceeasi dorinta salbateca de a cumpara, de a umple cosurile, de a cheltui, cand eu de fapt eram la mare, ma plimbam, simteam nisipul fin de la viareggio pe talpi, insoteam cu privirea ultimele siluete care paraseau plaja, epuizate de energia si frumusetea marii.

Cand am plecat catre casa am stat in spate, am deschis geamul si mi-am lasat parul ravasit, fara sa tin cont de consecinte, asa cum faceam cand eram mica. Mi-am adus aminte ca sunt mare si pot sa las geamul deschis cat vreau. Fiecare varsta cu compensatiile ei...

Pana acasa am visat la tot felul de mari si ceruri, vazute, dar si la altele nevazute, la tot felul de iubiri traite, dar si la cele netraite, la zile si nopti intamplate, dar si la cele neintamplate, la orice si la nimic.