miez de noapte

Sau cum poate innebuni un motan din cauza unui fluture.

.

Vorbeste mult. Fara pauze. Sunt obosita, recunosc. Ma las topita intr-un amalgam de cuvinte care tind sa se inchege intr-un fel de update. Vrea sa recupereze verbal in 20 de min cele 20 de ore in care nu ne-am vazut. Nu sunt in stare sa ma tin ferm de continuitatea vreuneo linii ideatice. Pe care nici macar nu o vad.

El stie ca as prefera sa taca, iar eu stiu ca tacerea il face nesigur. Incerc sa fiu atenta la intonatii. Nu inteleg inca daca pentru el a fost o zi buna sau nu. Daca ar fi el la volan si eu as sta in dreapta, as putea sa il privesc in voie, mormaind din cand in cand cate un da serios, vreo interjectie adecvata, simuland felia de atentie pe care si-o doreste. Fara sa imi vada ochii. A inceput deja sa imi cunoasca ochii si isi da seama daca ma plictiseste. Sau daca ma enerveaza. Sau cat poate sa ma enerveze. Ii place sa faca jocul asta.

"Just shut up and drive!" ar fi o varianta de replica care, exprimata sonor m-ar face sa ma simt mai bine, macar pe moment, si l-ar trece pe el la volan.
Dupa care, linistita, as putea sa ii fac si traducerea „Nu vreau decat sa ma uit la tine. In nestire.” Cred ca i-ar placea sa auda chestia asta, dar nu i-o spun.

Mai mult decat orice aici imi place lumina. Ziua are alta lumina. Viata prinde alta lumina si se incarca de alte sensuri. Te simti bine in lumina asta, in oricare dintre variantele ei. Inclusiv in absenta ei.

.

Am zburat. Am fost agitata si plina de ganduri cenusii zile, nopti, saptamani, luni intregi, dar dupa ce m-am urcat in avion si m-am asezat, m-am linistit instantaneu. Intr-o perspectiva rationala, stiintifica si matematico-probabilistica situatia putea sa ma calmeze sau dimpotriva. Un zbor scurt cu un airbus 310. In general nu ai nevoie de motive ca sa crezi in rau. Avionul care s-a prabusit saptamana trecuta in Oceanul Indian era un A310. Not funny.

Nu stiu cum am reusit sa adopt o perspectiva irationala, plina de optimism. Sa imi induc cu o convingere de neclintit sentimentul ca nu se poate intampla nimic rau. Ca nu am cum sa mor in ziua aia. O strategie exersata pentru prima oara, prin care am lasat ca senzatia aia de bine sa ma stapaneasca cu calmul si forta unei intuitii cu origini divine, incapabila de a fi pusa la indoiala.

In plus mi-am adus aminte si de un gand care reusise sa ma linisteasca cu cateva zile in urma. Imi faceam lista cu lucrurile de luat si m-am gandit ca vointa mea de a ma intoarce teafara din voiajul asta e atat de mare, imensa, atat de puternica incat nu se poate intampla nimic.

Apoi mi-a fost rau. Nu am mai calatorit de ceva timp printre nori. Nu imi mai aduceam aminte cum se poate clatina o masinarie de sute de tone prin aer. Sau poate nu am prins eu niciodata strada atat de accidentata, ca sa citez gluma cuiva. Avionul s-a zgaltait fara pic de demnitate, stimulandu-mi fiecare amintire a calatoriilor cu tramvaiul dintr-o tinerete atat de indepartata parca. Si asa am ajuns sa ma gandesc ca am imbatranit. Aterizarea a fost brusca, neplacuta, dar atat de minunata. S-au gasit unii care sa aplaude.

Doar in momentul in care am coborat ultima treapta a scarii avionului si am simtit pamantul sub picioare, am avut curajul sa imi recunosc in gand ca mi-a fost frica si m-am gandit la o tigara.

Era in jur de 8 seara si soarele era rosu. Atat de aproape de pamant. Ireal. Spectaculos. De fapt totul e atat de ireal dupa o calatorie cu avionul. Cel putin pentru mine. M-am gandit ca pana ajung sa imi iau bagajul si sa ies o sa dispara si nu o sa mai apuc sa ii fac poza. Aeroportul era strain, nou, promitator, obositor. Viu. Imi plac aeroporturile.

.

Prietenii ma privesc fascinati cand le spun ca m-am indragostit. Ca si cum as vorbi despre ceva minunat, ireal insa sau extra-terestru. Majoritatea dintre ei au relatii stabile de ani buni, unii au copii, altii ii planifica. Nu mai avem 20 de ani, iar indragosteala s-a dus de mult. Fetele ofteaza si ma pun sa le povestesc detaliat fiecare senzatie, gest, replica, sms, ca sa exclame din cand in cand pierdute “Vai, ce frumos!” “Oh, asa e la inceput!”.

Baietii, cu toate ca sunt la fel de fascinati, simuleaza neincrederea si isi mascheaza vulnerabilitatea cu glume. Mai mult sau mai putin adevarate. “Voi, femeile, nu mai sunteti in stare sa va indragostiti dupa ce treceti de 24 de ani”, imi zice un prieten. Apoi isi argumenteaza nemilos afirmatia.

Gandul ca nu m-as mai putea indragosti ma intristeaza. Indragostitul e ca o cura de viata in roz.Si nu se compara cu nimic altceva. Ma gandesc ca ar trebui sa profitam la maxim de minunatiile efemere ale inceputurilor. Eventual sa avem dreptul la un concediu special. Concediu de indragostit. In care sa te lasi rasfatat in cel mai egoist mod de iubit, dar si de propriile trairi si ganduri al caror roz flagrant iti da peste cap tot sistemul filozofic.

.

Totul devine secundar si placut. Strada pe care mergem, lumea pe langa care trecem, groapa in care eu am calcat, oboseala din genunchi,orasul, foamea, timpul...Suntem noi doi tinandu-ne de mana. Noi doi razand aiurea, noi doi sarutandu-ne, noi doi protagonisti in filmul nostru fara regizor...Dio, come mi piacerebbe guardarci.

Cursorul ii mangaie incet, asa cum l-ar mangaia mainile mele, fiecare centimetru al fetei, apoi pe rand, ritualic, buzele, ochii, sprancenele, nasul, barbia, apoi din nou fiecare milimetru, fiecare pixel al fiintei lui, de parca miscarea mouse-ului pe fotografia lui ar avea puterea magica de ma satura de el si de a-l insufleti. Inchid ochii si degetele mele simt caldura pielii lui...Iar el stie ca il mangai...

Sunt atat de subjugata de fiinta lui incat in seara asta nu imi doresc altceva decat sa il contemplu in nestire, fara stirea lui, incercind sa ma familiarizez cu armonia atat de masculina si naturaletea trasaturilor lui care pentru mine ating perfectiunea. Daca ar fi acum langa mine in carne si oase si as sti ca privirea lui e doar pentru mine, tot ce as vrea sa fac ar fi sa scap cu demnitate de sub puterea ochilor lui negri.


Mi-e dor. Nu am putut sa ma bucur de ziua petrecuta impreuna inainte de plecarea lui, terorizata fiind de gravitatea dorului al carui potential de a se mari il banuiam cu multa luciditate. Da. Dorul s-a dezvoltat conform propriilor preziceri. Nici optimiste, nici pesimiste. Ci doar ingrozitor de realiste.


Noutatea sentimentelor si a senzatiilor ma consuma. Da.I ve never felt this way before...Da. Nu imi mai vine sa rad de nici un vers din cantecele de dragoste, pe care le validez empiric ca adevarate. Da. Sunt in stare sa ma declar indragostita, cu voce tare, cu cel mai natural, dar si cel mai serios ton al meu.

Cred ca am gasit barbatul pentru care as putea sa merg pe tocuri o viata intreaga.