Sunt blocata in dupa-amiaza asta claustrofobica a carei iesire parca nu o vad. Ma intreb terapeutic in ce loc as vrea sa fiu si imi dau seama ca nu vreau decat o chestie, sa fiu in afara labirintului meu de ganduri. Si vise.
De cateva nopti imi populez visele cu personaje ciudate, construite pe un fel de principiu sintetic, prin care trasaturile a doua persoane cunoscute din viata reala se combina, generand o singura persoana. Nu e o senzatie prea placuta. La lumina diminetii ma simt ca un psihopat care isi omoara prietenii.
In rest, pofta nebuna de citit, ca in tinereti, cu toate ca Updike nu e intotdeauna usor de digerat, vise nebune si o lene fara sentimente de vina, greu de administrat.
luni, 17 august 2009
miercuri, 12 august 2009
.
„In ce vis suntem?” Imi sopteste intrebarea la ureche si isi lasa mana sa lunece pe spatele meu. E a doua oara cand umplem cada cu apa fierbinte si stam lipiti, cu dorintele intinse la maxim, amortite intr-un timp paralel umplut doar de corpurile noastre care se ating si incep sa se confunde. Ma gandesc ca trebuie sa ne spalam si nerabdarea de a termina baia ma ameteste. Excitatia ma face sa tremur. Imi vine sa il musc de ureche si sa ii zgarii spatele cu unghiile, sa il sarut pana la epuizare. Sa il chinui, cersindu-i atingerea, si sa ma conving ca pot sa ii fac ce vreau, ca imi apartine. Ma stapanesc. Am gura uscata. Acum o sa il spal pe cap cu maini nelinistite, exasperate de trupul lui frumos si cuminte. Ii place sa imi starneasca simturile si sa ma priveasca asteptand ca un animal infometat. Ochii lui negri sunt acum tandri, ca intotdeauna, dar stralucesc aproape imperceptibil cu un fel de ironie nevinovata.
sâmbătă, 1 august 2009
.
Pe L. o cunosc de 11 ani. Ma gandesc cat de mult m-am schimbat eu in anii astia si cat de putin ea. Si cat de pozitiv este in cazul ei faptul ca nu s-a schimbat.
Am admirat-o dintotdeauna pe L, poate uneori cu invidie. Ma inhiba. Stia prea multe, explica prea bine, gandea, crea, traia, facuse prea multe in acelasi numar de ani pe care ii adunasem si eu in buletin. Iar echilibrul ei emotional stabil, imuabil, rezistent la orice fel de agent extern ma complexa. Ma simteam atat de stramba langa ea.
Am crescut si am continuat sa o admir. Cu mai putina invidie si mai multa afectiune. Nu ai cum sa faci altfel daca o cunosti. Multitudinea dorintelor si aspiratiilor ei, tratate intotdeauna cu maxima seriozitate continua sa ma fascineze.
L. a facut antropologie, si-a dat doctoratul in lingvistica, iar acum e in primul an la medicina. S-a adaptat la italia fara sa incerce sa isi uite originile. A scris poezii in italiana despre sentimentul de a trai in doua limbi si le-a scris bine.
Tot ce face ea iese bine. M-am intrebat intotdeauna care sunt resursele ei secrete, de unde ii vin energiile care o ajuta sa isi duca la capat proiectele. L. are in jur 1, 60 si nu cantareste mai mult de 47 de kg. Se apropie decisa de 30 de ani. O blonda cu piele palida, cu trup subtire, membre fragile si muschi fin conturati. Un corp delicat de femeie si o minte sistematica de barbat, intr-un om animat de o vointa disciplinata, de fier.
Nu stie sa renunte. Nu o sa renunte niciodata la nici una dintre dorintele care i-au incins vreodata axonii. E capabila sa isi modeleze ideile, emotiile, senzatiile. Sa puna mana pe viata si sa o chinuie pana ia forma imaginata de ea. E puternica pentru ca viata nu reuseste sa o oboseasca, ci sa o provoace.
Am admirat-o dintotdeauna pe L, poate uneori cu invidie. Ma inhiba. Stia prea multe, explica prea bine, gandea, crea, traia, facuse prea multe in acelasi numar de ani pe care ii adunasem si eu in buletin. Iar echilibrul ei emotional stabil, imuabil, rezistent la orice fel de agent extern ma complexa. Ma simteam atat de stramba langa ea.
Am crescut si am continuat sa o admir. Cu mai putina invidie si mai multa afectiune. Nu ai cum sa faci altfel daca o cunosti. Multitudinea dorintelor si aspiratiilor ei, tratate intotdeauna cu maxima seriozitate continua sa ma fascineze.
L. a facut antropologie, si-a dat doctoratul in lingvistica, iar acum e in primul an la medicina. S-a adaptat la italia fara sa incerce sa isi uite originile. A scris poezii in italiana despre sentimentul de a trai in doua limbi si le-a scris bine.
Tot ce face ea iese bine. M-am intrebat intotdeauna care sunt resursele ei secrete, de unde ii vin energiile care o ajuta sa isi duca la capat proiectele. L. are in jur 1, 60 si nu cantareste mai mult de 47 de kg. Se apropie decisa de 30 de ani. O blonda cu piele palida, cu trup subtire, membre fragile si muschi fin conturati. Un corp delicat de femeie si o minte sistematica de barbat, intr-un om animat de o vointa disciplinata, de fier.
Nu stie sa renunte. Nu o sa renunte niciodata la nici una dintre dorintele care i-au incins vreodata axonii. E capabila sa isi modeleze ideile, emotiile, senzatiile. Sa puna mana pe viata si sa o chinuie pana ia forma imaginata de ea. E puternica pentru ca viata nu reuseste sa o oboseasca, ci sa o provoace.
joi, 23 iulie 2009
.
Vorbeste mult. Fara pauze. Sunt obosita, recunosc. Ma las topita intr-un amalgam de cuvinte care tind sa se inchege intr-un fel de update. Vrea sa recupereze verbal in 20 de min cele 20 de ore in care nu ne-am vazut. Nu sunt in stare sa ma tin ferm de continuitatea vreuneo linii ideatice. Pe care nici macar nu o vad.
El stie ca as prefera sa taca, iar eu stiu ca tacerea il face nesigur. Incerc sa fiu atenta la intonatii. Nu inteleg inca daca pentru el a fost o zi buna sau nu. Daca ar fi el la volan si eu as sta in dreapta, as putea sa il privesc in voie, mormaind din cand in cand cate un da serios, vreo interjectie adecvata, simuland felia de atentie pe care si-o doreste. Fara sa imi vada ochii. A inceput deja sa imi cunoasca ochii si isi da seama daca ma plictiseste. Sau daca ma enerveaza. Sau cat poate sa ma enerveze. Ii place sa faca jocul asta.
"Just shut up and drive!" ar fi o varianta de replica care, exprimata sonor m-ar face sa ma simt mai bine, macar pe moment, si l-ar trece pe el la volan.
Dupa care, linistita, as putea sa ii fac si traducerea „Nu vreau decat sa ma uit la tine. In nestire.” Cred ca i-ar placea sa auda chestia asta, dar nu i-o spun.
El stie ca as prefera sa taca, iar eu stiu ca tacerea il face nesigur. Incerc sa fiu atenta la intonatii. Nu inteleg inca daca pentru el a fost o zi buna sau nu. Daca ar fi el la volan si eu as sta in dreapta, as putea sa il privesc in voie, mormaind din cand in cand cate un da serios, vreo interjectie adecvata, simuland felia de atentie pe care si-o doreste. Fara sa imi vada ochii. A inceput deja sa imi cunoasca ochii si isi da seama daca ma plictiseste. Sau daca ma enerveaza. Sau cat poate sa ma enerveze. Ii place sa faca jocul asta.
"Just shut up and drive!" ar fi o varianta de replica care, exprimata sonor m-ar face sa ma simt mai bine, macar pe moment, si l-ar trece pe el la volan.
Dupa care, linistita, as putea sa ii fac si traducerea „Nu vreau decat sa ma uit la tine. In nestire.” Cred ca i-ar placea sa auda chestia asta, dar nu i-o spun.
luni, 13 iulie 2009
luni, 6 iulie 2009
.
Am zburat. Am fost agitata si plina de ganduri cenusii zile, nopti, saptamani, luni intregi, dar dupa ce m-am urcat in avion si m-am asezat, m-am linistit instantaneu. Intr-o perspectiva rationala, stiintifica si matematico-probabilistica situatia putea sa ma calmeze sau dimpotriva. Un zbor scurt cu un airbus 310. In general nu ai nevoie de motive ca sa crezi in rau. Avionul care s-a prabusit saptamana trecuta in Oceanul Indian era un A310. Not funny.
Nu stiu cum am reusit sa adopt o perspectiva irationala, plina de optimism. Sa imi induc cu o convingere de neclintit sentimentul ca nu se poate intampla nimic rau. Ca nu am cum sa mor in ziua aia. O strategie exersata pentru prima oara, prin care am lasat ca senzatia aia de bine sa ma stapaneasca cu calmul si forta unei intuitii cu origini divine, incapabila de a fi pusa la indoiala.
In plus mi-am adus aminte si de un gand care reusise sa ma linisteasca cu cateva zile in urma. Imi faceam lista cu lucrurile de luat si m-am gandit ca vointa mea de a ma intoarce teafara din voiajul asta e atat de mare, imensa, atat de puternica incat nu se poate intampla nimic.
Apoi mi-a fost rau. Nu am mai calatorit de ceva timp printre nori. Nu imi mai aduceam aminte cum se poate clatina o masinarie de sute de tone prin aer. Sau poate nu am prins eu niciodata strada atat de accidentata, ca sa citez gluma cuiva. Avionul s-a zgaltait fara pic de demnitate, stimulandu-mi fiecare amintire a calatoriilor cu tramvaiul dintr-o tinerete atat de indepartata parca. Si asa am ajuns sa ma gandesc ca am imbatranit. Aterizarea a fost brusca, neplacuta, dar atat de minunata. S-au gasit unii care sa aplaude.
Doar in momentul in care am coborat ultima treapta a scarii avionului si am simtit pamantul sub picioare, am avut curajul sa imi recunosc in gand ca mi-a fost frica si m-am gandit la o tigara.
Era in jur de 8 seara si soarele era rosu. Atat de aproape de pamant. Ireal. Spectaculos. De fapt totul e atat de ireal dupa o calatorie cu avionul. Cel putin pentru mine. M-am gandit ca pana ajung sa imi iau bagajul si sa ies o sa dispara si nu o sa mai apuc sa ii fac poza. Aeroportul era strain, nou, promitator, obositor. Viu. Imi plac aeroporturile.
Nu stiu cum am reusit sa adopt o perspectiva irationala, plina de optimism. Sa imi induc cu o convingere de neclintit sentimentul ca nu se poate intampla nimic rau. Ca nu am cum sa mor in ziua aia. O strategie exersata pentru prima oara, prin care am lasat ca senzatia aia de bine sa ma stapaneasca cu calmul si forta unei intuitii cu origini divine, incapabila de a fi pusa la indoiala.
In plus mi-am adus aminte si de un gand care reusise sa ma linisteasca cu cateva zile in urma. Imi faceam lista cu lucrurile de luat si m-am gandit ca vointa mea de a ma intoarce teafara din voiajul asta e atat de mare, imensa, atat de puternica incat nu se poate intampla nimic.
Apoi mi-a fost rau. Nu am mai calatorit de ceva timp printre nori. Nu imi mai aduceam aminte cum se poate clatina o masinarie de sute de tone prin aer. Sau poate nu am prins eu niciodata strada atat de accidentata, ca sa citez gluma cuiva. Avionul s-a zgaltait fara pic de demnitate, stimulandu-mi fiecare amintire a calatoriilor cu tramvaiul dintr-o tinerete atat de indepartata parca. Si asa am ajuns sa ma gandesc ca am imbatranit. Aterizarea a fost brusca, neplacuta, dar atat de minunata. S-au gasit unii care sa aplaude.
Doar in momentul in care am coborat ultima treapta a scarii avionului si am simtit pamantul sub picioare, am avut curajul sa imi recunosc in gand ca mi-a fost frica si m-am gandit la o tigara.
Era in jur de 8 seara si soarele era rosu. Atat de aproape de pamant. Ireal. Spectaculos. De fapt totul e atat de ireal dupa o calatorie cu avionul. Cel putin pentru mine. M-am gandit ca pana ajung sa imi iau bagajul si sa ies o sa dispara si nu o sa mai apuc sa ii fac poza. Aeroportul era strain, nou, promitator, obositor. Viu. Imi plac aeroporturile.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)