.

Stationez la doua tigari pe zi. Nu mi-e usor. Nu stiu exact cum si cand am fixat limita asta de 2 tigari pe zi, dar sunt constienta ca incepe sa semene a psihoza. Primul meu gand de dimineata e sa imi planific ziua si stresurile zilnice astfel incat sa nu depasesc cumva cele 2 tigari. Nu e un gand prea lejer. Ar trebui sa fiu calma, sa nu ma grabesc si sa nu raspund la violenta in trafic, sa nu ma intristez, sa nu cad in nostalgii aparent nevinovate, sa nu ma intalnesc cu persoane care ma irita, sa nu ma agit, sa nu stau la cozi, sa nu flirtez, sa imi controlez adrenalina, sa nu obosesc, sa nu ma doara capul, sa ma pensionez.... Apoi ma gandesc la tine si la cum am fuma impreuna si cum s-ar duce dracului orice fel de plan...

Nici macar nu ti-am zis ca incerc sa ma las de fumat. Ai fi ras daca ai fi aflat ca cea de a doua tigara din ratia zilnica de ieri a fost planificata dupa terminarea convorbirii noastre telefonice. Deoarece stiam ca, dupa ce o sa te aud, o sa simt imediat nevoia unei tigari. Mai mult. Stiam ca dupa ce o sa fumez a doua tigara, o sa imi vina sa o fumez si pe-a treia. Stiam ca un anumit cuvant din discutie, o fraza sau un ton propriu tie si atat de drag mie o sa se insinueze atat de firesc printre ganduri si o sa imi tulbure, poate doar pe termen scurt, claritatea si siguranta afectiva. Ma intreb daca ai auzit ceva din tot ce nu ti-am spus.

.

In bucuresti, dar cu mintea prin alte locuri. Am inotat prin multimea de carucioare furioase si oameni fara feţe, calma, atenta sa nu pierd nimic din filmul care mi se derula netulburat in minte. Plaja, umbra, inghetata de menta, zgomot de val, inghetata de pepene galben, apus, nari frematind de albastru...

Paream sa fiu acolo, in chinurile supermarketului, printre oameni cu ochi infometati, lacomi sau doar curiosi, toti cuprinsi insa de aceeasi dorinta salbateca de a cumpara, de a umple cosurile, de a cheltui, cand eu de fapt eram la mare, ma plimbam, simteam nisipul fin de la viareggio pe talpi, insoteam cu privirea ultimele siluete care paraseau plaja, epuizate de energia si frumusetea marii.

Cand am plecat catre casa am stat in spate, am deschis geamul si mi-am lasat parul ravasit, fara sa tin cont de consecinte, asa cum faceam cand eram mica. Mi-am adus aminte ca sunt mare si pot sa las geamul deschis cat vreau. Fiecare varsta cu compensatiile ei...

Pana acasa am visat la tot felul de mari si ceruri, vazute, dar si la altele nevazute, la tot felul de iubiri traite, dar si la cele netraite, la zile si nopti intamplate, dar si la cele neintamplate, la orice si la nimic.

.

Intr-o zi ploioasa de marti moare. Ar fi fost in firea lucrurilor sa mai traiasca cel putin 20 de ani. Viscerele tale urla, dar tu ramai tacuta, pierduta printre durerile celorlalti. Sunt si altii care sufera, dar existenta lor devine dintr-o data indoielnica. Universul se ingusteaza si ia forma unui tunel. Toata lumea a disparut. Esti doar tu. Privind un trup neinsufletit pe care nu il recunosti.

Ti-e atat de frig. Si ei i-ar fi frig. Te intrebi care e legatura dintre trupul rigid care iti da fiori si femeia cu ochi verzi. Femeia cu ochi verzi si mers elegant care venea la tine, incarcata de dulciuri si jucarii. Femeia careia ii impartaseai secretele primelor iubiri, pe care nu indrazneai sa i le spui mamei. Femeia care stia sa iti dea sfaturi si te credea cea mai frumoasa si cea mai inteligenta. Nu incerci sa iesi din tunel. Esti sigura ca nu exista nici o iesire. Fasiile de suflet se desprind dureros de incet. O sa dureze o vesnicie. Ti se pare ca de undeva de departe auzi ploaia. Poate ca o sa plangi.

Ai strans multe lacrimi. Ai putea sa strangi o cada si sa te speli in ele. Esti tot in tunel. Acum esti chiar singura. Poate ca o sa adormi. Maine o sa plangi din nou. O sa te trezesti si lumina o sa te doara. Si poimaine la fel. Si dupa aceea la fel. Poate ca este totusi o iesire, dar ce sens are. Si dupa ce o sa treaca mai multe zile negre si nopti albe, lumina o sa te doara mai putin. O sa pasesti incet, ametita de amintiri pe care nu stii cum sa le iei. Nu iti dai seama daca le mai vrei sau nu.

Iar intr-o zi, cand o sa te duci cu un buchet de flori la ea, o sa iti vina greu sa crezi ca ea a existat vreodata. Atat de greu. O sa incepi sa te duci mai rar. Apoi, cu cat o sa mai treaca multe zile ploioase de marti, cu atat o sa te gandesti mai putin la ea. Si in alta zi o sa te surprinda ca te-ai gandit la ea. Aproape ca ai uitat-o. Viata curge fara ea.

.

M-am trezit obosita. Mi s-a spus ca am cantat in somn. O premiera. Am baut prima cafea, am plecat, am vorbit la telefon, am baut a doua cafea, am ras, am muncit, am ras din nou, mi-am luat un ramas bun, m-am intristat, am muncit, am cumparat paine si ardei rosu, i-am spus unei fete ca si noi stam la coada, ea a rupt dramatic eticheta de pe ardeii tocmai cantariti (si ea tot ardei rosii luase), a inceput sa planga si a zis ca acum o sa stea la coada, mi-am cumparat o pereche de pantaloni cu tot cu probat, m-am trezit de doua ori mai hamesita ca niciodata si o data blocata cu masina ...o zi prea plina. Nu am rezistat si am fumat. 2 tigari si jumatate. Nu le regret. Mi-au cazut bine. Recunosc ca m-am palmuit cu dorinta de a fuma mai mult. Am reusit sa tin pachetul plin. Inregistrez insa o oarecare frustrare.

.

E o dupa-amiaza frumoasa. Sunt pe punctul de a traversa pe o trecere de pietoni si ma pomenesc luata, intr-un mod delicat, de brat. Ma intorc surprinsa catre dreapta. E o femeie care aproape ca s-a lipit de mine. Nu are mai mult de 50 de ani, e imbracata cu gust si fardata discret, cu mare grija. Are un zambet frumos si ochi luminosi. Ii zambesc, fara sa imi ascund usoara nedumerire, si cobor cu curaj de pe trotuar. „Asa, sa traversam impreuna" zice."Poate o sa se opreasca raii astia". La primul pas facut impreuna imi dau seama ca schioapata. Sau mai degraba isi taraste un picior. Nu indraznesc sa ma uit la picioarele ei. Incetinesc pasul si incerc sa ma relaxez ca sa nu interpreteze gresit rigiditatea corpului. Mi-e mila si nu as vrea sa simta asta.




E tarziu. Cred ca e trecut de miezul noptii. Sunt obosita. Ce frumos se conduce la ora asta. Prin Bucuresti nu ar trebui sa mergi cu masina decat noaptea. Ma uit la ceas. E deja 1 si 10. Sunt la semaforul ala care tine suficient de mult incat sa te gandesti la un extraveral. Pe trotuar se distinge o silueta neclara. Cand incepe sa se miste vad o batrana cocosata, imbracata in negru, care cerseste pasind incet printre cele cateva masini care se gasesc la ora asta acolo. E prima oara cand o vad. Mi-e mila si ma simt vinovata ca nu pot sa fac nimic pentru ea. Nici pentru altii ca ea.

As vrea sa o duc acasa, sa ii dau o cana de lapte cald cu cozonac, sa o las sa se odihneasca si pana dimineata sa ii gasesc o familie. S-a facut verde. Parca prea repede, de data asta. Batrana nici macar nu a mai ajuns pana la masina mea.

Cand ajung aproape de casa, in capatul strazii, ma opresc sa ii las sa treaca pe aurolaci. Ii cunosc. Au ramas pe strazi dupa ce s-a ales praful de casa de copii in care aveau un loc de dormit si o masa. Acum dorm sub pod si iarna le tine de cald bella, o catelusa alba cu bot lung si ochi curiosi. Iarna trecuta mi-au cerut prima oara ceva de mancare. Nu pentru ei, ci pentru catelusa. Le dau mancare de cate ori am ocazia. Fara sa ii privesc in ochi. Mi-e mila si ma simt vinovata pentru ca nu pot face mai mult pentru ei. Pentru ca sunt condamnati deja de viata si oameni.

Am ajuns. Parchez masina si o salut pe diana, un ghemotoc miscator, cu coada vioaie si ochi in care nu-i incape optimismul. Nu are un picior. E batrana, a inceput sa ii cada parul, se misca incet, cu greutate, dar asta nu o impiedica sa isi arate entuziasmul si afectiunea de cate ori ne intalnim. Nu se plange. Animalele sufera cu mai multa demnitate decat oamenii.