.

E o dupa-amiaza frumoasa. Sunt pe punctul de a traversa pe o trecere de pietoni si ma pomenesc luata, intr-un mod delicat, de brat. Ma intorc surprinsa catre dreapta. E o femeie care aproape ca s-a lipit de mine. Nu are mai mult de 50 de ani, e imbracata cu gust si fardata discret, cu mare grija. Are un zambet frumos si ochi luminosi. Ii zambesc, fara sa imi ascund usoara nedumerire, si cobor cu curaj de pe trotuar. „Asa, sa traversam impreuna" zice."Poate o sa se opreasca raii astia". La primul pas facut impreuna imi dau seama ca schioapata. Sau mai degraba isi taraste un picior. Nu indraznesc sa ma uit la picioarele ei. Incetinesc pasul si incerc sa ma relaxez ca sa nu interpreteze gresit rigiditatea corpului. Mi-e mila si nu as vrea sa simta asta.




E tarziu. Cred ca e trecut de miezul noptii. Sunt obosita. Ce frumos se conduce la ora asta. Prin Bucuresti nu ar trebui sa mergi cu masina decat noaptea. Ma uit la ceas. E deja 1 si 10. Sunt la semaforul ala care tine suficient de mult incat sa te gandesti la un extraveral. Pe trotuar se distinge o silueta neclara. Cand incepe sa se miste vad o batrana cocosata, imbracata in negru, care cerseste pasind incet printre cele cateva masini care se gasesc la ora asta acolo. E prima oara cand o vad. Mi-e mila si ma simt vinovata ca nu pot sa fac nimic pentru ea. Nici pentru altii ca ea.

As vrea sa o duc acasa, sa ii dau o cana de lapte cald cu cozonac, sa o las sa se odihneasca si pana dimineata sa ii gasesc o familie. S-a facut verde. Parca prea repede, de data asta. Batrana nici macar nu a mai ajuns pana la masina mea.

Cand ajung aproape de casa, in capatul strazii, ma opresc sa ii las sa treaca pe aurolaci. Ii cunosc. Au ramas pe strazi dupa ce s-a ales praful de casa de copii in care aveau un loc de dormit si o masa. Acum dorm sub pod si iarna le tine de cald bella, o catelusa alba cu bot lung si ochi curiosi. Iarna trecuta mi-au cerut prima oara ceva de mancare. Nu pentru ei, ci pentru catelusa. Le dau mancare de cate ori am ocazia. Fara sa ii privesc in ochi. Mi-e mila si ma simt vinovata pentru ca nu pot face mai mult pentru ei. Pentru ca sunt condamnati deja de viata si oameni.

Am ajuns. Parchez masina si o salut pe diana, un ghemotoc miscator, cu coada vioaie si ochi in care nu-i incape optimismul. Nu are un picior. E batrana, a inceput sa ii cada parul, se misca incet, cu greutate, dar asta nu o impiedica sa isi arate entuziasmul si afectiunea de cate ori ne intalnim. Nu se plange. Animalele sufera cu mai multa demnitate decat oamenii.