.

Intr-o zi ploioasa de marti moare. Ar fi fost in firea lucrurilor sa mai traiasca cel putin 20 de ani. Viscerele tale urla, dar tu ramai tacuta, pierduta printre durerile celorlalti. Sunt si altii care sufera, dar existenta lor devine dintr-o data indoielnica. Universul se ingusteaza si ia forma unui tunel. Toata lumea a disparut. Esti doar tu. Privind un trup neinsufletit pe care nu il recunosti.

Ti-e atat de frig. Si ei i-ar fi frig. Te intrebi care e legatura dintre trupul rigid care iti da fiori si femeia cu ochi verzi. Femeia cu ochi verzi si mers elegant care venea la tine, incarcata de dulciuri si jucarii. Femeia careia ii impartaseai secretele primelor iubiri, pe care nu indrazneai sa i le spui mamei. Femeia care stia sa iti dea sfaturi si te credea cea mai frumoasa si cea mai inteligenta. Nu incerci sa iesi din tunel. Esti sigura ca nu exista nici o iesire. Fasiile de suflet se desprind dureros de incet. O sa dureze o vesnicie. Ti se pare ca de undeva de departe auzi ploaia. Poate ca o sa plangi.

Ai strans multe lacrimi. Ai putea sa strangi o cada si sa te speli in ele. Esti tot in tunel. Acum esti chiar singura. Poate ca o sa adormi. Maine o sa plangi din nou. O sa te trezesti si lumina o sa te doara. Si poimaine la fel. Si dupa aceea la fel. Poate ca este totusi o iesire, dar ce sens are. Si dupa ce o sa treaca mai multe zile negre si nopti albe, lumina o sa te doara mai putin. O sa pasesti incet, ametita de amintiri pe care nu stii cum sa le iei. Nu iti dai seama daca le mai vrei sau nu.

Iar intr-o zi, cand o sa te duci cu un buchet de flori la ea, o sa iti vina greu sa crezi ca ea a existat vreodata. Atat de greu. O sa incepi sa te duci mai rar. Apoi, cu cat o sa mai treaca multe zile ploioase de marti, cu atat o sa te gandesti mai putin la ea. Si in alta zi o sa te surprinda ca te-ai gandit la ea. Aproape ca ai uitat-o. Viata curge fara ea.