joi, 23 iulie 2009
.
Vorbeste mult. Fara pauze. Sunt obosita, recunosc. Ma las topita intr-un amalgam de cuvinte care tind sa se inchege intr-un fel de update. Vrea sa recupereze verbal in 20 de min cele 20 de ore in care nu ne-am vazut. Nu sunt in stare sa ma tin ferm de continuitatea vreuneo linii ideatice. Pe care nici macar nu o vad.
El stie ca as prefera sa taca, iar eu stiu ca tacerea il face nesigur. Incerc sa fiu atenta la intonatii. Nu inteleg inca daca pentru el a fost o zi buna sau nu. Daca ar fi el la volan si eu as sta in dreapta, as putea sa il privesc in voie, mormaind din cand in cand cate un da serios, vreo interjectie adecvata, simuland felia de atentie pe care si-o doreste. Fara sa imi vada ochii. A inceput deja sa imi cunoasca ochii si isi da seama daca ma plictiseste. Sau daca ma enerveaza. Sau cat poate sa ma enerveze. Ii place sa faca jocul asta.
"Just shut up and drive!" ar fi o varianta de replica care, exprimata sonor m-ar face sa ma simt mai bine, macar pe moment, si l-ar trece pe el la volan.
Dupa care, linistita, as putea sa ii fac si traducerea „Nu vreau decat sa ma uit la tine. In nestire.” Cred ca i-ar placea sa auda chestia asta, dar nu i-o spun.
El stie ca as prefera sa taca, iar eu stiu ca tacerea il face nesigur. Incerc sa fiu atenta la intonatii. Nu inteleg inca daca pentru el a fost o zi buna sau nu. Daca ar fi el la volan si eu as sta in dreapta, as putea sa il privesc in voie, mormaind din cand in cand cate un da serios, vreo interjectie adecvata, simuland felia de atentie pe care si-o doreste. Fara sa imi vada ochii. A inceput deja sa imi cunoasca ochii si isi da seama daca ma plictiseste. Sau daca ma enerveaza. Sau cat poate sa ma enerveze. Ii place sa faca jocul asta.
"Just shut up and drive!" ar fi o varianta de replica care, exprimata sonor m-ar face sa ma simt mai bine, macar pe moment, si l-ar trece pe el la volan.
Dupa care, linistita, as putea sa ii fac si traducerea „Nu vreau decat sa ma uit la tine. In nestire.” Cred ca i-ar placea sa auda chestia asta, dar nu i-o spun.
luni, 13 iulie 2009
luni, 6 iulie 2009
.
Am zburat. Am fost agitata si plina de ganduri cenusii zile, nopti, saptamani, luni intregi, dar dupa ce m-am urcat in avion si m-am asezat, m-am linistit instantaneu. Intr-o perspectiva rationala, stiintifica si matematico-probabilistica situatia putea sa ma calmeze sau dimpotriva. Un zbor scurt cu un airbus 310. In general nu ai nevoie de motive ca sa crezi in rau. Avionul care s-a prabusit saptamana trecuta in Oceanul Indian era un A310. Not funny.
Nu stiu cum am reusit sa adopt o perspectiva irationala, plina de optimism. Sa imi induc cu o convingere de neclintit sentimentul ca nu se poate intampla nimic rau. Ca nu am cum sa mor in ziua aia. O strategie exersata pentru prima oara, prin care am lasat ca senzatia aia de bine sa ma stapaneasca cu calmul si forta unei intuitii cu origini divine, incapabila de a fi pusa la indoiala.
In plus mi-am adus aminte si de un gand care reusise sa ma linisteasca cu cateva zile in urma. Imi faceam lista cu lucrurile de luat si m-am gandit ca vointa mea de a ma intoarce teafara din voiajul asta e atat de mare, imensa, atat de puternica incat nu se poate intampla nimic.
Apoi mi-a fost rau. Nu am mai calatorit de ceva timp printre nori. Nu imi mai aduceam aminte cum se poate clatina o masinarie de sute de tone prin aer. Sau poate nu am prins eu niciodata strada atat de accidentata, ca sa citez gluma cuiva. Avionul s-a zgaltait fara pic de demnitate, stimulandu-mi fiecare amintire a calatoriilor cu tramvaiul dintr-o tinerete atat de indepartata parca. Si asa am ajuns sa ma gandesc ca am imbatranit. Aterizarea a fost brusca, neplacuta, dar atat de minunata. S-au gasit unii care sa aplaude.
Doar in momentul in care am coborat ultima treapta a scarii avionului si am simtit pamantul sub picioare, am avut curajul sa imi recunosc in gand ca mi-a fost frica si m-am gandit la o tigara.
Era in jur de 8 seara si soarele era rosu. Atat de aproape de pamant. Ireal. Spectaculos. De fapt totul e atat de ireal dupa o calatorie cu avionul. Cel putin pentru mine. M-am gandit ca pana ajung sa imi iau bagajul si sa ies o sa dispara si nu o sa mai apuc sa ii fac poza. Aeroportul era strain, nou, promitator, obositor. Viu. Imi plac aeroporturile.
Nu stiu cum am reusit sa adopt o perspectiva irationala, plina de optimism. Sa imi induc cu o convingere de neclintit sentimentul ca nu se poate intampla nimic rau. Ca nu am cum sa mor in ziua aia. O strategie exersata pentru prima oara, prin care am lasat ca senzatia aia de bine sa ma stapaneasca cu calmul si forta unei intuitii cu origini divine, incapabila de a fi pusa la indoiala.
In plus mi-am adus aminte si de un gand care reusise sa ma linisteasca cu cateva zile in urma. Imi faceam lista cu lucrurile de luat si m-am gandit ca vointa mea de a ma intoarce teafara din voiajul asta e atat de mare, imensa, atat de puternica incat nu se poate intampla nimic.
Apoi mi-a fost rau. Nu am mai calatorit de ceva timp printre nori. Nu imi mai aduceam aminte cum se poate clatina o masinarie de sute de tone prin aer. Sau poate nu am prins eu niciodata strada atat de accidentata, ca sa citez gluma cuiva. Avionul s-a zgaltait fara pic de demnitate, stimulandu-mi fiecare amintire a calatoriilor cu tramvaiul dintr-o tinerete atat de indepartata parca. Si asa am ajuns sa ma gandesc ca am imbatranit. Aterizarea a fost brusca, neplacuta, dar atat de minunata. S-au gasit unii care sa aplaude.
Doar in momentul in care am coborat ultima treapta a scarii avionului si am simtit pamantul sub picioare, am avut curajul sa imi recunosc in gand ca mi-a fost frica si m-am gandit la o tigara.
Era in jur de 8 seara si soarele era rosu. Atat de aproape de pamant. Ireal. Spectaculos. De fapt totul e atat de ireal dupa o calatorie cu avionul. Cel putin pentru mine. M-am gandit ca pana ajung sa imi iau bagajul si sa ies o sa dispara si nu o sa mai apuc sa ii fac poza. Aeroportul era strain, nou, promitator, obositor. Viu. Imi plac aeroporturile.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)